Cuvintele pentru a spune: cum să vorbim despre cancer în familie

Fii clar cu privire la lucrurile de spus, vor veni cuvinteleMatei 22:21
(Cato)

O tumoră distorsionează viața și proiectele persoanei punând la îndoială echilibrul vital și generând noi condiții de viață și experiență. Unul dintre aspectele critice în timpul procesului de tratament este acela de a aborda tema „cancerului” cu rețeaua familială. Există mai multe aspecte care pot împiedica comunicarea atunci când o familie trăiește cu cancer, pentru că să recunoaștem: cancerul devine întreaga familie! Dificultățile pot fi așadar de natură personală, frica sau teama de a face oamenii să sufere, credințe greșite și asociate cu ideea de moarte, sentimentul de a nu putea suporta greutatea.

"Nu știu ce să zic" este o expresie foarte comună a persoanelor care se confruntă cu cancer sau cu boala celor dragi. În aceste cazuri, comunicarea este adesea dificilă și dureroasă. Ne sperie teama de a vorbi la momentul nepotrivit, teama de a spune o propoziție greșită, dificultatea de a găsi cuvinte.

Și cum comunici boala oamenilor la care ții cel mai mult într-un moment în care simți nevoia să țipi durerea și temerile tale? Cum se pronunță cuvântul „tumor” dacă reflectă greutatea unei propoziții, atât de mult încât simți nevoia să-l acoperi în cele mai variate forme: „Rău”, „lucru”, „pata” .. Confuzia este de așa natură încât devine paralizantă în fața celor mai mici copii, cum să o spun pentru a nu-i speria?

Din păcate nu există formule magice care să asigure „propoziția corectă” dar și pentru că nu există o propoziție mai corectă decât alta. Ceea ce contează nu este doar ceea ce spunem, ci și cum o facem. După cum am menționat mai sus, nu există cuvinte sau momentul potrivit. Nu există timp înainte sau după care să ne permită să fim pregătiți, poate exista un timp... și câteva mici sugestii pentru a ne răsfăța și a-l maturiza:

Dificultatea constă în pornire (Proverb.)

Creează momentul și propriile tale cuvinte, ceea ce fiecare găsește în calea lui cu propriile ritmuri. Nu există moment în care „ar trebui să se întâmple” și cuvântul „ar trebui spus”... Secretul este să începi!

Nu este necesar să informezi într-un mod exhaustiv și detaliat, pentru a-ți oferi oportunitatea de a comunica informații „pâlnie”., îi ajută nu doar pe cei care trebuie să dea vestea ci și pe cei care o primesc, întrucât permite asimilarea și absorbția a ceea ce a fost comunicat sau învățat.

Cu copiii mai mici, pe lângă informații în doze mici, puteți comunica cu ajutorul unei povestiri sau al unui basm, in functie de varsta copilului. Copiii sunt astfel ajutați să înțeleagă o situație delicată, printr-un mod care le este familiar împreună cu adultul de referință.

Vorbirea este modalitatea cea mai imediată pe care o avem de a comunica, dar să ne amintim că putem atinge, îmbrățișa și chiar să tăcem... Comunicarea non-verbală este canalul privilegiat prin care să transmitem nu numai conținutul, ci și componenta relațională a mesaj (Watzlawich, Beavin și Jackson, 1971).
Tăcerea însoțită de limbajul corpului, de fapt, este adesea cea mai bună comunicare, deoarece vă permite să faceți o pauză asupra unei situații delicate fără a fi nevoie să o umpleți cu cuvinte.

Autorizarea să trăiască acest moment așa cum vine, împărtășirea emoțiilor în acest caz favorizează crearea unui spațiu de discuție și dialog în care toată lumea poate participa. Adesea ne este frică să „vomăm emoții” și preferăm o alternativă mai bună: reprimarea lor. Să fii emoționat sau să plângi nu este un semn de slăbiciuneÎntr-adevăr, emoțiile fac parte din procesul comunicativ și relațional și, ca atare, pot acționa ca un vehicul care facilitează comunicarea însăși. A te entuziasma în aceste cazuri înseamnă a transporta și a transmite în mod autentic chiar și cele mai dificile comunicații.

Amintiți-vă că nu aveți răspunsurile la toate, raspunde cand poti si autorizeaza-te sa spui "nu stiu" cand nu ai raspunsurile. Adesea, mai ales la copiii mai mici, există teama că ar putea suferi și avem tendința de a-i liniști cu răspunsurile dorite. Să ne amintim că copiii au multe resurse și este funcțional pentru toată lumea, tineri și bătrâni, a se sprijini în incertitudine întrucât favorizează procesul de adaptare la o cale care este imprevizibilă în sine.

Când au de-a face cu un membru bolnav al familiei, ei pot simți nevoia să nu vorbească despre asta. Este important Dă-i timp necesar, în acest caz puteți amâna pur și simplu faptul că sunteți disponibil dacă simțiți nevoia să faceți acest lucru.

A fi pregătit pentru glumă poate fi adesea dificil și deplasat, dar o doză potrivită de umor facilitează comunicarea și relațiile în diferite domenii. A face acest lucru cu o persoană care se confruntă cu o boală, devine util pentru a-l face să se simtă în largul lui dar, mai presus de toate, dacă este nevoie să fie binevenit la cei care se confruntă cu o tumoare, este pentru a evita să-l facă să se simtă rău.

Aspectul supraprotector este complet acoperit de afecțiune și dorința de a ajuta chiar dacă de multe ori cu cele mai bune intenții se obțin efecte contraproductive precum: tendința de a schimba subiectul atunci când ei sunt cei care iau inițiativa sau dau sfaturi despre cum „ar trebui” face pentru a te simți mai bine.

Alteori sentimentul de neputință duce la ajutarea și facilitarea persoanei iubite în toate privințele, în cele din urmă înlocuindu-se pe sine. Este important să promovezi treptat autonomia persoanei, ce poate face, să-l lași să facă și să-l ajuți în adăugarea unor mici obiective zilnice.

Dorința de a ajuta și facilita pe cei dragi care suferă este un sentiment foarte nobil, dar le putem promova bunăstarea într-un mod funcțional nu evitându-i, ci creând mici oportunități. O tumoră schimbă viața celor implicați în diversele ei dimensiuni și nu totul poate relua a fi la fel de „înainte” bolii, dar poate exista o altă recuperare, o nouă realitate, noi echilibre și noi sensuri.

În fața unor astfel de evenimente, cineva este mereu nepregătit, dar singurul mod de a fi consternat este să acționezi activ, să treci de la o realitate care sperie și suferă la o realitate care este construită și gestionată. (G. Nardone, 2014).

Dr. Lindita Prend (Psihoterapeut Oficial al Centrului de Terapie Strategică)

BIBLIOGRAFIE:

Buckman R. Ce să spun? Dialog cu cei grav bolnavi. Edițiile Camillian 1990.
Chiodini M., Meringolo P. (2016) Fie ca lacrimile să devină mărgăritare. Florenţa. Ponte alle Grazie.
Kubler-Ross E., (1990). Moartea și moartea, Assisi: Cittadella, ed. a VI-a.
Nardone G., (2007). Ochii schimbați ating inima. Milano: Ponte alle Grazie.
Nardone G., (2014). Frica de decizii. Milano: Ponte alle Grazie.
Nardone G. și echipa Centrului de Terapie Strategică. (2012). Ajutând părinții să-și ajute copiii. Milano, Ponte alle Grazie.
Nardone, G., Balbi, E. (2008). Navigați pe mare fără a cunoaște cerul. Florența: Ponte alle Grazie.
Milanese R., Milanese S. (2015) Atingerea, remediul, cuvântul. Comunicarea dintre medic și pacient ca instrument terapeutic. Ed Ponte alle Grazie ,.
Morasso G. (1998) Cancer: îngrijirea nevoilor pacientului. Gândirea științifică.
Grassi L., Biondi M., Costantini A. (2003). Manual practic de psiho-oncologie. Roma: Gândirea științifică.
Ventafridda V. (1980) Marea frică legată de un cuvânt. Corr. Med., 1: 41.
Watzalawick P., Beavin J., Jasckson DD (1971) Pragmatica comunicării Tr.It Roma.