Cea mai subtilă suferință a mileniului al treilea este singurătatea, dar aceasta este în același timp pe atât de urâtă, cât și de iubită. Mulți o evită de parcă ar fi cea mai gravă dintre infecții, alții o tânjesc și o caută ca pe calea către creșterea personală. Cu toate acestea, societatea modernă trăiește în paradoxul de a fi creat tot mai mult contact între indivizi dar în același timp tot mai multă detașare: „a te simți singur” s-a transformat de la a fi în mod obiectiv într-o stare de izolare la a trăi această stare de spirit chiar și atunci când sunteți în mijlocul multor oameni sau când sunteți practic hiperconectat cu întreaga lume.

Dacă este adevărat că singurătatea poate fi văzută ca o cruce sau ca o încântare, este evident că pentru mulți este o cruce, în timp ce pentru câțiva este o încântare. De asemenea, este adevărat că cei mai „singuratici” sunt cei care încearcă cu disperare să scape de singurătate, în timp ce cei care știu să fie singuri știu să fie mai bine cu ceilalți și deci nu suferă de singurătate.

Seneca a scris „Eseul este suficient în sine” nu pentru că vrea să fie singur, ci pentru că vrea să fie în compania persoanelor care sunt cu adevărat importante pentru el, selectându-i cu mare atenție. Foarte puțini sunt însă cei care reușesc să atingă acest nivel de „conștientizare operațională”, marea majoritate fiind incapabili să gestioneze în mod constructiv singurătatea dar o suferă ca o sentință sau o condamnare.