Psihopilule: utilizarea medicamentelor psihotrope într-un mod etic și strategic

Unul din cinci italieni ia medicamente psihiatrice pentru un cost total care numai în Italia depășește 3 miliarde și 300 de milioane de euro. Un adevărat boom în vânzarea de medicamente psihotrope care sunt acum prescrise și luate și pentru a gestiona dificultățile, anxietățile și disconforturile normale din viața de zi cu zi.

Tendința de a medicaliza orice emoție sau sentiment negativ tipic societății noastre de bunăstare duce din ce în ce mai mult la iluzia că starea existențială „sănătoasă” este aceea a „fericirii cu orice preț și în orice moment” și că cei care nu o fac. trăiesc în această stare au o problemă psihologică, sau chiar mai gravă, biologică care trebuie corectată cu un medicament.

De câțiva ani asistăm la tendința de neoprit și alarmant al pentru a extinde ideea de boală mintală la un număr tot mai mare de aspecte ale vieții umane. deci practic niciunul dintre noi nu poate fi considerat „sănătos” conform celei mai recente versiuni a așa-numitei „Biblie a psihiatriei”, DSM-5. De altfel, dacă respectăm criteriile acestui manual, aproape 25% din populație pare să sufere de o tulburare psihică cel puțin o dată în viață.

Iată deci că reacția de doliu pentru pierderea unei persoane dragi devine o depresie, timiditatea devine fobie socială, copilul vioi și rebel pe care profesorul nu-l poate cuprinde devine copilul bolnav care trebuie tratat, de preferință cu un psihotrop pe care îl îl va transforma într-un student model.

Încrederea în progresul medicinei tipic secolului nostru, alimentat și amplificat în exces de interesele economice ale industriei farmaceutice, face din ce în ce mai mult să creadă că există o psihopilulă care să rezolve orice disconfort și, în același timp, că orice disconfort poate fi depăşit.numai datorită unei psihopilule.

În realitate nu este cazul: nu toate suferințele emoționale, relaționale și psihice sunt boli care necesită tratament medicamentos pentru a fi rezolvate. De fapt, medicamentele pot fi de prisos dacă nu dăunătoare dacă sunt folosite pentru a trata tulburări care nu aparțin sferei „biochimice” a individului, ci ansamblului complex de relații pe care persoana le are cu sine, cu ceilalți și cu lumea.

În cuvintele părintelui medicinei Hipocrate, „similia similibus curantur” (lucrurile asemănătoare se vindecă prin lucruri asemănătoare): dacă o problemă este generată la nivel familial, cultural, social, interpersonal, cel mai bun mod de a o face față este acționează la același nivel; dimpotrivă, dacă problema este generată biologic, tratamentul privilegiat va fi cel psihofarmacologic.

În acest sens, rezultatele ultimelor cercetări științifice au arătat că medicamentul reprezintă partea centrală a curei doar în unele situaţii foarte severe, cum ar fi în cazurile de psihoză, tulburare bipolară sau depresie severă. În toate celelalte cazuri, psihoterapia, și nu medicamentele psihotrope, este tratamentul de elecție. Acest lucru se aplică, de exemplu, tuturor așa-numitelor „tulburări de anxietate” (atacuri de panică, obsesii și compulsii, fobii, ipocondrie etc.). De fapt, la baza acestor tulburări nu se află o funcționare anormală a răspunsului anxios, așa cum ar sugera și numele lor, ci o alterare a percepției fricii față de anumite situații (interne sau externe) care declanșează o reacție anxioasă.

După cum a subliniat și neurologul Joseph LeDoux, medicamentul poate inhiba reacțiile anxioase, dar nu poate schimba percepția fricii. Prin urmare, o intervenție care se dorește să fie eficientă și eficientă nu se poate limita la blocarea reacției anxioase, ci trebuie să intervină asupra percepției înfricoșătoare a persoanei. În aceste cazuri, medicamentele psihiatrice pot chiar înrăutăți situația, atunci când persoana le folosește pe post de „cârje” devenind astfel din ce în ce mai puțin capabilă să „mergă” singură.

Același lucru este valabil și pentru tulburările de alimentație (anorexie, bulimie, vărsături și binge eating) în care ghidurile internaționale indică psihoterapia (individuală sau familială în funcție de situație) drept cel mai eficient tratament fără a fi nevoie de recurgerea la psihotrope. Terapiile care s-au dovedit cele mai eficiente pentru tratamentul acestor tulburări, în lumina celor mai recente dovezi științifice, sunt psihoterapia cognitiv-comportamentală și terapia strategică scurtă.

În fine, nu trebuie să uităm că în domeniul psihologic cuvântul „vindecare” este adesea folosit interschimbabil pentru a se referi la conceptul de „vindecare”, înțeles ca rezolvarea totală a unei tulburări, mai degrabă decât doar „managementul” simptomelor acesteia.
Psihotropele, de fapt, aparțin categoriei de tratamente „simptomatice” și necurative, adică nu sunt capabile să „vindece” tulburările psihice ci se configurează, după caz, ca intervenții care vizează „gestionarea” simptome sau susține procesul de vindecare, care are loc însă datorită altor tipuri de intervenții, precum cele psihoterapeutice.

Dar „vindecarea” și „gestionarea” nu sunt, evident, același lucru, iar profesionistul care dorește să ia o poziție etică și strategică față de pacienți trebuie, așadar, să privilegieze, acolo unde este posibil, intervenții capabile să conducă la stingerea totală a tulburării și re- stabilirea stării de bunăstare a persoanei. Doar atunci când, în „știință și conștiință”, vindecarea nu pare a fi realizabilă, va fi important să apelezi la tratamente care să permită gestionarea sau tamponarea tulburării în cel mai eficient mod posibil.

După cum susține marele psihiatru Philippe Pinel "Este o artă de importanță nu mică să administrezi medicamentele corect, dar este o artă mai importantă să știi când să nu le administrezi deloc.".

Dr. Roberta Milanese (Psihoterapeut, lector și cercetător oficial al Centrului de Terapie Strategică)

Bibliografie:
Caputo, R. Milanese (2017), Psihopilule. Pentru o utilizare etică și strategică a drogurilor, Ponte alle Grazie, Milano.