Tulburare obsesiv-compulsive

Tulburare obsesiv-compulsivă (TOC)

Printre cele mai grave și invalidante forme de psihopatologie putem găsi cu siguranță tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC sau TOC). Această tulburare este rezistentă la terapiile și tratamentele medicamentoase prin principalele psihoterapii tradiționale datorită structurii sale logice, neobișnuite și uneori bizare. În ceea ce privește abordările psihoterapeutice tradiționale, de fapt, în tratamentul tulburării obsesiv-compulsive, pentru tratarea acesteia se folosește raționamentul logic rațional, bazat pe logica obișnuită care ajunge să se ciocnească de logica neobișnuită a tulburării în sine. Prezentarea TOC înseamnă expunerea de ritualuri comportamentale și/sau de gândire care constituie o capcană psihologică de care este greu să te eliberezi. Ele pot face viața imposibilă celor care suferă de ea dar și celor din jur. Ciorian EM a declarat: „Unii au nenorociri; alte obsesii. Care sunt cele mai de milă? "

Ritualurile pe care persoana le poate îndeplini sunt inevitabile și de neoprit și pot fi efectuate pentru a preveni sau a favoriza propria realitate sau pentru a repara efectele negative ale acțiunii sau gândirii noastre. Acestea sunt cele trei clase principale de ritualuri compulsive, dar fie că sunt gândite sau comportamentale, acestea hrănesc tulburarea în sine, făcând persoana sclavă a mecanismului prin care încearcă să-și controleze propria realitate.

Conform clasificării propuse de DSM-IV TR (Manualul de Diagnostic și Statistic al Tulburărilor Mintale) aAPA (Asociația Americană de Psihiatrie), TOC este o tulburare de anxietate caracterizată prin prezența obsesiilor și compulsiilor. Ulterior, odată cu lansarea DSM V, publicat în 2014, asistăm la crearea unui nou capitol numit „Tulburare obsesiv - compulsivă și tulburări asociate”, care s-a distins de Tulburările de anxietate. Noutatea constă deci în faptul că este identificat ca o entitate nosologică autonomă împreună cu alte tulburări conexe. Studiile epidemiologice au arătat o incidență în populație de aproximativ 5%.

Tulburarea afectează ambele sexe în mod egal, iar vârsta medie de debut variază între 22 și 35 de ani, dar poate începe să se manifeste treptat în copilărie și adolescență. Cele mai utilizate abordări terapeutice în tratamentul TOC sunt cea cognitiv-comportamentală și tocmai abordarea strategică scurtă. Există o diferență substanțială între cele două tipuri de intervenție: abordarea cognitiv-comportamentală, asociată adesea cu terapia medicamentoasă, printr-un proces de conștientizare și efort voluntar, ghidează pacientul să învețe cum să lupte sau să gestioneze tulburarea. Am putea rezuma că mai întâi „explică apoi îndrumă să acționeze”. În ceea ce privește abordarea strategică în schimb, terapeutul folosește stratageme terapeutice care urmăresc să creeze experiențe emoționale corective în percepții, pentru a dobândi apoi abilități de management. În acest caz, putem rezuma conceptul spunând că „întâi acționează apoi explică” pornind de la presupunerea că, așa cum spunea Pascal, cine se convinge o face mai devreme și mai bine! Învățarea din punct de vedere strategic este așadar mai puternică dacă pacientul experimentează mai întâi posibilitatea de a gestiona problema prin evenimente aleatorii planificate de terapeut.

Îndoiala este rampa de lansare pentru gândirea creativă, dar în același timp este sursa principală a gândirii obsesive.
(George Nardone)

Persoana care dezvoltă un TOC în general și folosește inițial ritualul pentru a face față unei situații fobice de care vrea să se protejeze. Ritualul, creat prin controlul a ceea ce este de temut, creează pacientului auto-amăgirea de a fi protejat. Repetarea acestor acțiuni în timp va consolida astfel tulburarea, devenită așadar o capcană care va întemnița persoana. Din punct de vedere strategic, o persoană care prezintă un TOC prezintă trei încercări obișnuite de soluții care, crezând că sunt decisive pentru problemă, o alimentează și o întrețin efectiv.
Aceste soluții încercate sunt: ​​strategia de evitare a ceea ce sperie, cererea de reasigurare și ajutor, executarea de ritualuri preventive, propițiatorii și restaurative. Intervenția terapeutică se va concentra așadar pe întreruperea implementării soluțiilor încercate care mențin disconfortul în pacient și în sistemul familial.

După cum s-a anticipat deja, un pacient nu poate fi convins să-și elimine obsesiile sau să întrerupă executarea actelor sale rituale prin explicații raționale.5 Cu o intervenție strategică, de exemplu printr-una dintre manevrele menite să acționeze asupra tulburării, el va întreba tocmai a efectua ritualul „mai bine”, sugerând „o metodă mai eficientă” pentru a-și satisface nevoile și a-și atinge scopul: a controla frica.

Se urmează apoi logica care stă la baza simptomatologiei obsesiv-compulsive, pentru a crea un contraritual care să permită accesul la percepția pacientului și să-l ghideze către eliberarea simptomelor. Contraritualul permite spargerea tiparului rigid alcătuit din percepția acțiunii liniștitoare a fricii-confirmarea amenințării credinței fobice. Prin urmare, ritualul (împreună cu celelalte două soluții încercate) este văzut ca „singura șansă” de a înăbuși percepția fobică dar, în același timp, tocmai pentru că este implementat în acest scop, nu va face decât să o facă mai amenințătoare.
Manevra va fi evident adaptata si adaptata pacientului si problemei acestuia, astfel neaparandu-se la aceleasi "retete" de interventie aplicate a priori ci crearea unei intervenții personalizate, așa cum un croitor ar coase un costum pe măsură pentru persoană.

Dr. Eleonora Campolmi (Psiholog - Psihoterapeut Oficial al Centrului de Terapie Strategică)

REFERINŢE

Fragmente de cod PHP Cu sprijinul : XYZScripts. com