Terapia ca cercetare, cercetarea ca terapie

Din 1985, printr-o metodă experimentală empirică, Centrul de Terapie Strategică din Arezzo a efectuat cercetări pentru dezvoltarea unor modele avansate de terapie scurtă strategică orientată spre soluții.

Cel mai interesant rezultat a fost formularea de protocoale pentru tratamentul tulburărilor psihice specifice - în special tulburările fobic-obsesive și tulburările de alimentație (Nardone, Watzlawick, 1993; Nardone, Verbitz, Milanese, 1999) - cu rezultate extrem de eficiente și eficiente, recunoscute științific ca fiind cele mai relevante în domeniul psihoterapeutic (87% din cazuri rezolvate cu o durată medie de șapte ședințe).

Ideea centrală a fost de a dezvolta, pornind de la modele de terapie generală, protocoale de tratament specifice pentru anumite patologii, adică secvențe riguroase de manevre terapeutice cu putere euristică și predictivă, capabile să ghideze terapeutul prin recurgerea la utilizarea unor stratageme terapeutice particulare, pentru a sparge rigiditatea patologică specifică tulburării sau problemei prezentate.

În urma acestei prime schimbări semnificative, protocoalele au fost concepute pentru a ghida pacienții să își reorganizeze sistemul perceptiv-reactiv către un echilibru mai funcțional. Scopul acestei cercetări lungi și laborioase, aplicate la sute de cazuri pe o perioadă de peste zece ani, a fost să identifica cele mai adecvate modalitati de rezolvare a fiecaruia dintre problemele specifice studiate.

Toate acestea au condus și la noi presupuneri despre structura și procedurile de rezolvare a problemelor și tehnicile legate de relația și limbajul terapeutic. Aceste protocoale au fost dezvoltate incluzând tehnici specifice privind strategia, limbajul și relația terapeutică pentru fiecare tulburare sau problemă studiată.

Aceste protocoale sunt stricte dar nu rigide, întrucât sunt adaptabile la răspunsurile sau efectele obținute cu intervențiile introduse – la fel ca într-un joc de șah unde, după mutarea de deschidere, mișcările următoare depind de jocul adversarului.

Într-un joc de șah, dacă jucătorul poate găsi mișcări care dezvăluie strategia adversarului, atunci el este în măsură să încerce o secvență oficializată care va duce la șah-mat.

La fel se întâmplă și în terapie: dacă o intervenție reușește să dezvăluie modalitatea sau persistența unei anumite tulburări, terapeutul poate dezvolta un protocol de tratament specific care va duce în cele din urmă la soluționarea problemei prezentate.

nella psihoterapie strategică scurtă, evaluarea rezultatului nu este formulată la finalul terapiei, ci la fiecare etapă a procesului terapeutic. Ca și în matematică, căutăm toate răspunsurile posibile la fiecare manevră și apoi le verificăm prin proceduri experimentale empirice. Această metodologie ne permite să restrângem răspunsurile posibile (la maximum două sau trei pentru fiecare intervenție), permițându-ne să pregătim următoarea mișcare pentru fiecare răspuns posibil.

Așadar, procedăm prin obținerea unei evaluări a efectelor și a puterii predictive pentru fiecare manevră unică, și nu numai pentru întregul proces terapeutic.

Procesul sistematic de cercetare aplicat în diverse forme de tulburări psihologice s-a dovedit a fi un instrument important de cercetare. De fapt, datele colectate în timpul cercetării noastre ne-au permis să dezvoltăm un model epistemologic și operațional al formării și persistenței patologiilor studiate. Aceasta ne-a condus la o perfecţionare ulterioară a strategiilor de soluţionare, într-un fel de evoluţie spirală alimentată de interacţiunea dintre intervenţiile empirice şi reflecţiile epistemologice, conducând la construirea unor strategii specifice şi inovatoare (Nardone, Watzlawick, 2004).

Cercetările aplicate muncii noastre clinice (Nardone, Watzlawick, 2000; Nardone, 1993, 1995a; Nardone, Milanese, Verbitz, 1999) ne-au permis să identificăm o serie de modele specifice de interacțiune rigidă între subiect și realitate. Aceste modele au dus la apariția unor tipuri specifice de tulburări psihologice, care sunt menținute prin repetarea încercărilor de soluții disfuncționale.

Aceasta duce la formarea a ceea ce numim „sistem de percepții și reacții” patogen[1], adică o persistență încăpățânată în a recurge la strategii care se presupune că sunt eficiente și care au funcționat pentru probleme similare în trecut, dar care acum doar mențin problema (Nardone, Watzlawick, 1990).

Astfel, modelul evoluat al abordării strategice depășește clasificările nosografice ale psihiatriei și psihologiei clinice prin adoptarea unui model de clasificare a problemelor în care constructul „sistem perceptiv-reactiv” înlocuiește categoriile tradiționale de patologie psihică.

Toate acestea contravin tendințelor actuale ale multor terapeuți care au respins inițial clasificările nosografice tradiționale, dar care astăzi par să-și dorească să-și recupereze utilizarea. Din punctul nostru de vedere, clasificarea este doar o altă încercare de a forța faptele și de a încadra pacienții în propria lor teorie de referință, fără nicio valoare operațională concretă.

În lumina acestor presupuneri epistemologice, ni se pare esențial să formulăm ceea ce numim diagnosticul „operațional”. (sau „diagnostic-intervenție”) în definiția unei probleme, mai degrabă decât un simplu diagnostic „descriptiv”. Perspective descriptive precum cele din Manualul Diagnostic și Statistic al Tulburărilor Mintale (DSM) și majoritatea manualelor de diagnostic propun un concept static al problemei, un fel de „fotografie” care enumeră toate caracteristicile esențiale ale unei tulburări. Pe de altă parte, această clasificare nu oferă nicio indicație operațională cu privire la modul în care funcționează problema sau soluția ei.

Prin descriere operațională înțelegem un tip de descriere cibernetic-constructivistă a modalității de persistență a problemei, adică modul în care problema se hrănește printr-o rețea complexă de feedback-uri perceptive și reactive între subiect și realitatea personală și interpersonală (Nardone, Watzlawick, 1990) .

Pe baza acestor premise, în opinia noastră singurul mod de a cunoaște o realitate este să intervii asupra ei, întrucât singura variabilă epistemologică pe care o putem controla este strategia noastră, adică „soluțiile noastre încercate”. Dacă și când o strategie funcționează, ne permite să înțelegem cum a persistat problema. Ajungem să înțelegem o problemă introducând o schimbare: așa cum sugerează titlul acestei cărți, schimbare pentru a cunoaște.

Acest lucru este în concordanță cu noțiunile de stază și schimbare ale lui Lewin (1951). Lewin a susținut că pentru a înțelege cum funcționează un proces este necesar să se producă o schimbare, observându-i efectele și noua dinamică. Pe baza acestei presupuneri, ajungem să înțelegem o realitate lucrând asupra ei, adaptându-ne treptat intervențiile și adaptându-le la noile elemente care apar.

Modelul terapiei avansate este rezultatul final al acestui proces empiric experimental, recurgând la modele de logică matematică, care pot fi verificate și verificate continuu, și care, datorită formalizării sale, este totodată replicată și predată.

În cele din urmă, un astfel de model nu este doar foarte eficient și eficient, ci și predictiv.

Această ultimă caracteristică ne-a permis să transformăm o practică „artistică” într-o tehnologie avansată, fără a pierde aspectul creativ, necesar procesului său de inovare continuă. Toate acestea au loc cu cel mai mare respect pentru rigoarea științifică.

Evident, orice intervenție trebuie să țină cont de pacientul individual, pentru care ar trebui să fie pe măsură.

După cum a argumentat Erickson, fiecare individ are caracteristici unice și irepetabile, inclusiv interacțiuni cu el însuși, cu ceilalți și cu lumea. Prin urmare, fiecare caz reprezintă întotdeauna ceva original. În consecință, fiecare interacțiune umană, inclusiv cea terapeutică, este unică și irepetabilă, iar terapeutul trebuie să își adapteze propria logică și limbaj la cele ale pacientului.

Numai dacă terapeutul este capabil să înțeleagă logica subiacentă și să folosească „limbajul pacientului” poate proceda la investigarea amănunțită și „cu succes” a problemei prezentate și a modurilor ei specifice de persistență. Odată ce modalitățile de persistență a problemei au fost clarificate, terapeutul va fi în măsură să folosească logica de rezolvare a problemelor care pare cea mai potrivită.

Terapeutul poate acum să elaboreze fiecare manevră, adaptând-o la logica și limbajul pacientului. Asa de, intervenția terapeutică își poate menține capacitatea de adaptare la particularitățile și situația fiecărui pacient, fără a pierde totuși din vedere rigoarea structurală a intervenției..

Strategia este adaptată și modelată pe structura problemei și persistența acesteia, în timp ce relația terapeutică și limbajul folosit trebuie să fie adaptate fiecărui pacient.

Așadar, chiar și atunci când adoptăm un protocol de tratament specific, cum ar fi pentru tulburările fobic-obsesive sau cele de nutriție, fiecare manevră este diferită, rămânând aceeași, întrucât fiecare intervenție suferă modificări în aspectele ei comunicative și relaționale, păstrând în același timp aceeași problemă strategică. procedura de rezolvare. În acest sens urmărim rigoare și nu rigiditate.

George Nardone
(co-fondator și director al Centrului de Terapie Strategică)
bazat pe carte Schimbați pentru a ști

[1] Prin sistem perceptiv-reactiv înțelegem modalitățile redundante de percepție și reacție a individului față de realitate. Aceste modalități sunt exprimate în funcționarea celor trei tipuri fundamentale și independente de relații: între Sine și Sine, Sine și ceilalți și între Sine și lume (Nardone, 1991).