De la suspiciune la iluzie paranoica

Suspiciunea stă la baza multor disconforturi și puține boli sunt la fel de populare precum „fobia socială”. De-a lungul unui continuum, care poate deveni necontrolat, suspiciunea variază de la timiditate la delir, de la disconfort, care nu compromite grav calitatea vieții, până la patologia fățișă, cu efecte împiedicante asupra vieții de zi cu zi.
Cei care bănuiesc frică, fără dovezi întemeiate, doar pe baza unor indicii simple, reale sau presupuse, că o persoană, un eveniment, sau o entitate superioară (Dumnezeu, destin, soarta...) are ca rezultat pagubă sau pericol pentru persoana sau pentru propriile tale interese. Atitudinea suspectă este cea a celui care percepe realitatea cu frică și sentimente ostile, maturizate, acestea, din experiențe negative trăite efectiv sau chiar doar imaginate.

Cei care bănuiesc sunt obligați să fie mereu vigilenți, gata să se apere de ceva ce s-ar putea întâmpla în orice moment. Iar „ceva” este întotdeauna negativ. Paranoicul are certitudinea că suspiciunea lui este sensibilă și justificată: nu are îndoielile, tipice obsesivului, are certitudini de nezdruncinat. Tocmai îndoiala versus certitudine constituie factorul de discriminare între ideația obsesivă și una paranoică. Certitudinea este sursa gândirii paranoice, care transformă cunoștințele subiective în obiective, adică în Adevăr absolut.

Mulți savanți (Fischhoff, Thinès, Costall, Butterworth etc.) au subliniat modul în care mintea umană tinde să „vadă” mai degrabă certitudinea decât incertitudinea. Omul are nevoie, de fapt, să vindece îndoiala și teama pe care aceasta le presupune, să se ancoreze de siguranța aparentă pe care o presupune o certitudine, chiar presupusă.

Totul este interpretat rațional cu o singură logică categorică, care produce o credință structurată care nu trebuie verificată, ci doar confirmată. Certitudinea realei credințe a celorlalți susține un comportament suspect, evitant sau agresiv care, inevitabil, stimulează neîncrederea sau agresivitatea în interlocutor: dovada dovedită că suspiciunile cuiva sunt bine întemeiate!

Paranoia se caracterizează prin definiţie prin neîncredere în relaţia dintre sine şi ceilalţi. Amestecul de frică și îndoială, care devin neîncredere și suspiciune, uneori condimentat cu furie și/sau rușine, poate fi exprimat în trei reacții:

reacția celor care se apără în prealabil, cu evitare sau izolare;
a celor care se apără atacând, atât verbal, cât și fizic;
dintre cei care delirează.

La încercare de rezolvare (adică gândul și/sau comportamentul disfuncțional pe care subiectul îl acționează, în convingerea că este cea mai bună reacție de utilizat în acea situație) fundamental și tipic, care susține structura tulburării paranoide - conform celor reieșite din cercetările noastre - este apărare anticipată sau excesivă față de ceilalți.
Adică persoana reacționează excesiv la cea mai mică provocare pe măsură ce o simte, sau o decodifică, ca o agresiune, sau percepe într-un mod eronat calitativ ceva care, de fapt, nu este nici o agresiune, nici un refuz în privința sa.

Paranoia de sine. Certitudinea paranoică poate afecta nu numai relația dintre Sine și Ceilalți, ci și relația pe care persoana o are cu sine însuși. Oamenii care cad în această variantă se simt în mod constant greșit și orice ar face, chiar dacă este pozitiv, va fi trăit negativ: pentru ei „succesul este zero și eșecul este dublu”. Starea de spirit este adesea deprimată, ca urmare a unei idei liniare și mai presus de toate sigure: „Nu pot avea încredere în mine”.

Amăgirea. Persoana se apără de ceva ce nu există, decât în mintea lui (bănuiește comploturi, vede dușmani peste tot, prinde indicii acolo unde nu există). Amăgirea paranoică construiește o realitate inventată care produce efectul concret de a se apăra de ceva ce nu există.

Diferența dintre sănătate și patologia psihică - între suspiciune - înțeleasă ca un obicei al suspiciunii - neîncrederea obsesivă și pătrunderea în delirul în toată regula - este atunci într-o creștere cantitativă, mai degrabă decât în diferența calitativă a disfuncționalității. Aceleași „mecanisme”, în doze diferite, creează imagini disfuncționale sau sincer psihopatologice care necesită intervenții diferite, direcționate, personalizate.
Tot pentru această tulburare/patologie, rezultatele arată, de fapt, eficiența și eficacitatea mai mare a acestui model de intervenție față de „piața” pestriță a psihoterapiei, confirmând ceea ce s-a publicat deja cu privire la alte domenii patologice.

Dr. Emanuela Muriana (Psihoterapeut Oficial al Centrului de Terapie Strategică)
Dr. Tiziana Verbitz (Psihoterapeut Oficial al Centrului de Terapie Strategică)

Bibliografie:
Muriana E., Verbitz T. (2017), Dacă ești paranoic, nu ești niciodată singur, Alpi.
Muriana E., Verbitz T., Pettenò L., (2006), Chipurile depresiei, Ponte alle Grazie
Muriana E., Verbitz T., (2012), Psihopatologia vieții amoroase, Ponte alle Grazie.
Nardone G., Balbi E., (2007), Navigați pe mare fără a cunoaște cerul, Ponte alle Grazie.
Nardone G., G. De Santis (2011), Cogito ergo sufăr, Ponte alle Grazie.
Nardone G ,. (2014), Arta de a te minți pe tine însuți și pe ceilalți, Ponte alle Grazie
Zoja L., Paranoia. (2011), Nebunia care face istorie, Bollati Boringhieri.
Wittgenstein L. (1999), Despre certitudine. Analiza filozofică a bunului simț, Einaudi.